Între Hong Kong şi Macao [p]
articol scris de radupopovici blog reteteleluiradu.ro
Dragii mei, vă voi povesti astăzi câte ceva despre cele câteva zile petrecute de mine la Hong Kong şi Macao în 2005. Pe vremea aceea nu mă preocupa aproape deloc mâncarea, aşa că nu vă pot oferi fotografii sau informaţii despre gastronomia locurilor, ci doar despre atmosfera generală, dar sper să nu vă deranjeze acest lucru.
În martie 2005, la doar 2-3 săptănâni după ce făcusem prima călătorie în Thailanda unde primisem botezul Asiei, am avut ocazia să merg la Hong Kong, la un festival multimedia. Pe atunci slujba mea era să fac jocuri şi diverse aplicaţii multimedia, aşa explicându-se şi interesul pentru respectivul festival.
Hong Kong este un loc absolut spectaculos. Pe vremea aceea, acum 7 ani, pe când eram mai slab şi mai puţin cărunt, dar nu găteam şi nici nu făceam fotografii atât de bune ca acum, odată ajuns acolo mi s-a părut că am făcut brusc un salt în viitor.
Arhitectura este futuristă şi surprinzătoare; eu vedeam pentru prima dată zgârie-nori şi eram foarte impresionat. Nu am acum timp să vă vorbesc în amănunt despre ce am văzut la Hong Kong, aşa că o să vă punctez doar câteva aspecte.
Primul lucru care m-a surprins a fost faptul că, pe stradă, aproape nimeni nu vorbea engleza. Mă aşteptam, din partea unei foste colonii britanice abia retrocedată Chinei în 1997, ca engleza să fie măcar a doua limbă vorbită acolo. Ei bine, nu. Străzile purtau plăcuţe bilingve, la bănci şi hoteluri se vorbea engleză, chiar şi pe străzi, persoanele în vârstă înţelegeau engleza, dar în rest… Pe atunci peste 90% din activitatea de orice fel a Hong Kong-ului era legată mainland-ul Chinei, aşa că limba cantoneză era la cel mai mare preţ, urmată de mandarină.
Deşi clădirile sunt uimitoare pe dinafară, în interior spaţiile sunt extrem de mici, meschine şi lipsite de confort. În Hong Kong locuinţele sunt printre cele mai scumpe din lume, iar chiriile sunt uriaşe.
Hong Kong are o administraţie specială în cadrul Chinei. Emite propria monedă, de pildă, dolarul HK. Interesant este faptul că 3 bănci au dreptul să emită modedă, aşa că aici coexistă trei feluri diferite de bancnote, cu design diferit, dar cu valoare şi putere de circulaţie egală.
Aici am văzut cele mai mari amenzi pentru mâncatul în tramvaie şi aruncatul hârtiilor pe jos, de ordinul a sute de dolari americani. Cea mai interesantă amendă este cea pentru scuipat. Nu râdeţi, chinezii tradiţionalişti sunt convinşi că în gâtul fiecărui om trăieşte un dragon, iar scuipatul este o binefacere, căci aruncă răul din organism. Autorităţile se străduiesc însă să civilizeze străzile, iar o porţie de salivă aruncată oriunde costă foarte scump.
Mâncarea locală nu mi-a plăcut deloc. Am mâncat de câteva ori, în primele două zile cred, în restaurante chinezeşti şi am fost extrem de dezamăgit. Pe atunci nu găteam, eram mult mai mofturos (de pildă, nu mâncam fructe de mare) şi sunt convins că am fost total neinspirat la alegerea mâncării.
După câteva experienţe ratate, ajunsesem chiar să ocolesc pe celălalt trotuar restaurantele chinezeşti tradiţionale, din cauza mirosului. Nu-mi mai amintesc care anume miros mă deranja, ştiu doar că astăzi regret prostia mea de atunci şi că îmi doresc să revin acolo şi să retrăiesc totul cu mintea de acum.
Am fost totuşi la cel mai mare restaurant plutitor din lume, „Jumbo”, unde se ajunge doar cu barca, dar nu am mâncat acolo nimic chinezesc, ci mâncare japoneză. La Hong Kong am mâncat pentru prima dată sushi şi nu am fost prea impresionat pe atunci, cum nu sunt nici astăzi.
Ce m-a impresionat puternic, în schimb, a fost mâncarea indiană dintr-un restaurant situat pe Victoria Peak, un loc turistic important, situat în proximitatea celei mai exclusiviste zone rezidenţiale din Hong Kong. Vă voi povesti despre acea masă cu altă ocazie, la începutul serialului „La masă cu strămoşii – India”, care va fi publicat spre sfârşitul acestei luni.
Hong Kong este un port uriaş şi un centru de afaceri imens. Se pare că 33% din capitalul străin care intră în China vine pe aici. Vă spuneam că venisem pentru un festival multimedia. Conform unei statistici din domeniu, afacerile legate de multimedia reveneau, în acea epocă, în proporţie de 71% Chinei, urmată de… Hong Kong cu 9%, Japonia cu 8% şi restul Asiei înghesuit în cele 12 procente rămase. Asta doar aşa, ca să vă faceţi o părere despre importanţa economică extraordinară a acestei mici zone cu administraţie specială.
Între Hong Kong şi Macao, care se află la distanţă de doar 1-2 ore cu vaporul, pare a exista o înţelegere tacită: bănci şi bursă în Hong Kong, jocuri în Macao.
Nu cunosc legislaţia chinezească, şi nici a celorlalte ţări din zonă, asupra jocurilor, de la poker la ruletă şi black jack. Probabil că Macao este unul dintre puţinele locuri în care acestea sunt permise, un fel de Atlantic City sau Las Vegas al Asiei de sud şi sud-est.
Între Hong Kong şi Macao există curse, nave şi avioane, din oră în oră, şi trebuie să fii precaut sau al naibii de norocos ca să găseşti loc pe vreuna dintre ele. Eu am fost prudent şi în prima zi de şedere am cumpărat două (călătoream împreună cu un partener de afaceri) dintre puţinele bilete rămase pentru una dintre cursele din ultima zi a sejurului. Socotisem atunci că, doar pe mare, circa 12.000 de turişti din Hong Kong se duc zilnic să-şi cheltuie banii în Macao. Pe mine nu mă interesau în mod special cazinourile, eram doar curios să văd oraşul. Am reuşit să petrecem acolo vreo 8 ore.
Cum era martie, iar clima în zonă seamănă mult cu cea de acasă, vremea a fost tot timpul închisă, noroasă şi ploioasă, iar ziua în care am mers la Macao nu a făcut excepţie.
Odată ajuns am remarcat că oraşul este o combinaţie ciudată de oraş european cu unul chinezesc; ba chiar aş zice că, mai curând, pare un oraş european, doar firmele scrise în cantoneză (cred) dând un indiciu asupra prezenţei asiatice.
Nu sunt foarte multe de văzut în Macao. O singură zi, poate două, sunt de ajuns ca să-ţi faci o idee. Din ce îmi aduc aminte, până să se întunece am avut timp să vizitez cele câteva atracţii turistice; îmi amintesc mai bine de templul A-Ma (vezi foto mai sus), de vechile fortificaţii ale oraşului şi de ruinele bisericii Sf. Paul (vezi foto mai jos).
În ce priveşte mâncarea, nu am amintiti prea clare. Ştiu că aici am gustat prima dată pasteis de Nata, dar nu mai ţin minte dacă erau identice cu cele mâncate la Lisabona, cu cinci ani mai târziu. În rest, din păcate, ceaţă.
M-au impresionat însă cazinourile. Nu erau foarte multe, dar erau mari şi bătătoare la ochi. Cam kitsch, după gustul meu, dar mult mai decente decât cele care se pot vedea în Las Vegas.
Am intrat în două dintre ele, în „Lisboa” şi „Pharaoh’s Palace”. Din păcate, fotografiatul era interzis şi, toţi cei care intrau, erau controlaţi cu mare stricteţe, de paznici înarmaţi şi dotaţi cu detectoare identice cu cele de la aeroporturi. Am fost nevoit, deci, să las spre păstrare geanta cu aparatul foto.
Cum spuneam, nu sunt pasionat de jocurile de noroc, dar mărturisesc că atmosfera era deosebit de interesantă. În primul rând, sălile de jos erau pline. Exista un murmur continuu şi o agitaţie permanentă: chelneri aduceau pahare cu băuturi şi gustări, jucătorii şi gură-cască circulau între mese, crupierii îi făceau treaba cu gesturi largi şi perfect calculate.
Prietenul meu s-a aşezat puţin la o masă de poker, dar după câteva mâini s-a ridicat şi şi-a încercat norocul în altă sală, la ruletă. Spre norocul lui, căci pierdea, a trebuit să plecăm după câteva minute; aveam un vapor de prins, înapoi spre Hong Kong.
Îmi pare bine că am apucat să văd acele locuri, dar ştiu că nu le-am înţeles, cel puţin din punct de vedere culinar. Mi-ar plăcea să revina colo, mai bine pregătit şi mai bine documentat; sunt convins că aş aborda lucrurile altfel şi că m-aş apropia de ele în mod diferit.
Oricum, dacă aveţi ocazia să daţi o raită pe acolo, merită. Sunt lucruri deosebite, pe care, în mod normal, nu ai şansa să le vezi de multe ori în viaţă.
