Provocarea Lingurii Sau...? (graten De Cartofi Cu Spanac şi Brioşe Cu Banane)
articol scris de martisor blog spoonschallenge.blogspot.com
Sau ce fel de provocare este, a fost, de fapt? Am făcut multe rânduri de curăţenie în viaţa mea în ultima vreme. Drept pentru care de aici am şi dispărut, era ceva ce nu funcţiona. Şi atunci am decis să pun pe pauză, să găsesc ceea ce lipseşte. A existat şi intenţia de a şterge de tot blogul ăsta, dar... plăcerea de a bucătări nu avea sa dispară şi nici nu o dispară vreodată. Şi se pare că nici dorinţa mea de a împărţi cu alţii marile şi mai ales delicioasele bunătăţuri ale lumii. Se spune că e un gest de mare egoism să ai o bucurie şi să nu o împarţi cu ceilalţi. Ori eu chiar asta vreau sa fac. De fiecare dată când bucătăresc vreo minunăţie, simt să împart bucuria de a fi creat ceva şi cu alţii, cei din jurul meu. Aşa cum şi spuneam prin alte posturi, mâncarea nu are gust dacă nu o împarţi cu prietenii. Fie ei şi virtuali. Pentru că, nu-i aşa, nu e deloc un lucru simplu să fim aproape unii de alţii...
Până acum nu a funcţionat blogul ăsta, simţeam că nu merge. Dar, aşa cum spuneam mai sus, nu ştiam de ce. În cuvinte simple şi puţine, lipseam eu. În cuvinte mai multe, nu îmi cunoşteam suficient de bine motivaţia sau cea pe care o intuiam era perturbată de tot felul de dorinţe. Dorinţe, la rândul lor, născute poate mai degrabă din orgolii şi nu din sinceritate şi emoţie.
În seara asta voiam să pun doar un post cu fotografiile la ce-am gătit ieri, am stat câtva timp în bucătărie. Dar s-a nimerit să ascult un pian minunat de Yiruma şi, în timp ce retuşam pozele să le pregătesc de scos în lume, mă gândeam că nu vreau ca blogul ăsta să fie o colecţie de reţete. Sunt utile, de multe ori mă inspir de pe bloguri, dar nu asta e important, nu asta e ceea ce am eu de oferit. Şi, aşa cum spun sau gândesc în opinia mea mai toţi scriitorii, nu poţi scrie decât despre ceea ce cunoşti cel mai bine. Iar cel mai adesea ce e ceea ce cunoşti cel mai bine? Sau, mai precis, pe cine? Exact, pe mine. Nu ştiu dacă era necesar să o spun lumii întregi, poate că ar trebui să fie un gând pe care să-l împart doar cu mine, dar, până la urmă... dacă şi aia, şi aia o ţin numai pentru mine, atunci ce mai împart?
Blogul ăsta nu mergea pentru ca nu avea reţeta lui proprie, încerca sa copieze o alta. Una de succes, e adevărat, dar poate că tocmai cineva care bucătăreşte ar trebuie să ştie cel mai bine că poţi chiar să prepari după aceeaşi reţetă de mai multe ori, nu-ţi va ieşi de două ori la fel. Adică uite, nu m-am întrebat până acum dacă ăsta e un lucru care se întâmplă şi marilor bucătari. Lui Jamie, de exemplu, că e mega celebru acum, au auzit şi ţâncii de el. Ba poate chiar au ajuns să-şi dorească să fie Jamie când vor fi mari. Bucătăria avea nevoie de cineva ca el, care să te inspire să bagi mâna în aluat şi să te joci ca un copil cu plastelină. Mie personal mi se pare una dintre cele mai fantastice oportunităţi să fii creativ. Da, bineînţeles, găteşti după o reţetă, asta fac aproape de fiecare dată, dar nu e numai atât. În orice mâncare pregătită mă pun pe mine. Ba un căţel de usturoi în plus, ba în loc de suc de roşii, o roşie proaspătă tocată. Şi asta înseamnă creativitate. Nu e nevoie să fii un Picasso sau sa construieşti arhitectura Taj Mahalului ca să fii creativ.
Am terminat azi de citit Yoga nutriţiei, de Omraan. El spune că masa, mâncarea, e un bun prilej pentru foarte multe lucruri. Printre care şi pentru a deveni o persoană mai bună, pentru a deveni mai mult cine eşti cu adevărat. Şi că mâncarea, spre exemplu un fruct, este un lucru perfect, creat special pentru noi pentru a ne asigura continuitatea vieţii. Ea are toate vitaminele, toţi nutrienţii. Noi ne hrănim cu lucruri perfecte sau, un cuvânt mai bun mi se pare desăvârşite, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să devenim desăvârşiţi.
Mâncarea e mai mult decât mâncare. E mai mult decât să introduci nişte chestii în stomac cât să fii alimentat cu energie şi să-ţi poţi continua activităţile. Când te-ai gândit ultima dată câte îţi poate oferi o porţie de mâncare? De fapt, ne răsfaţă şi ne hrăneşte mult mai multe simţuri şi pe mai multe planuri decât ne-am putea imagina.
Mi-a plăcut asta: dacă mănânci în dragoste, poţi deveni dragoste. Sau, cel puţin, aşa am înţeles eu...
Cred că aici am vrut şi trebuia să ajung. :) Zâmbesc, ăsta e cel mai bun indiciu că aşa e.
O ultimă veste, între timp am devenit vegetariană. De obicei, o astfel de declaraţie e însoţită de o serie de întrebări. Am să răspund la ele cu prima viitoare ocazie. :)
Acum vă las cu experimentele mele: graten de cartofi cu spanac şi brioşe cu banane. Să aveţi poftă... la gătit! :)
Despre sursa de inspiraţie pentru graten o să povestesc tot cu o altă ocazie, or să fie destule. Un lucru e tare clar, e o reţetă delicioasă. Bine, pentru mine cred că tot ce are cartofi e delicios. Dar mai ales pentru că nu mă dau în vânt după spanac, ori asta e chiar o chestiune delicioasă cu spanac.
Tai cartofii felii de biscuite, îi aşezi frumos, toci 2 cepe verzi, sfărămiţezi doi căţei de usturoi şi torni deasupra o cană de lapte şi 3/4 de smântână. Pui pe foc până se înmoaie cartofii. Cel puţin teoretic, la mine nu a funcţionat şmecheria asta, am mai plusat cu apă, că rămăsesem şi fără lapte şi am mai dat la cuptor până s-au făcut cartofii. Şi deci după ce-s moi aceste bucăţi de legumă minunată (apropo, cam 500 gr), am răsfirat deasupra spanacul (250 gr) - eu am făcut asta exact înainte să dau la cuptor. Când sunt gata cartofii, am presărat deasupra o mână de brânză Cheddar - am mâncat pentru prima dată, un caşcaval destul de interesant - şi o mână de seminţe de pin, încă puţin la cuptor şi gata.
Povestea brioşelor e tradusă din engleză, deci cu mare potenţial, dar finalul cam încruzit. Încă n-am fost destul de mulţumită de nici unele dintre brioşele coapte până acum. Astea sunt cu banane şi cu crema de unt de alune. Poate că o să mai încerc reţeta şi atunci o să şi povestesc despre ea. Nu au ieşit destul de pufoase pentru gusturile mele! Oare ar trebuie să las aluatul mai moale, cu mai puţină făină? Ei, dar delicioase au fost, drept pentru care nici nu mai sunt decât vreo trei. S-a zis cu ele!
